Lembro-me como dacă a fost ieri soacra mea era o femeie cu adevărat distinsă. De fapt, aș putea să-mi închei povestea cu atât, pentru că toată durerea mea stă exact în acele cuvinte. Totuși, pentru limpezime, am să continui. Ani în urmă, întorcându-mă zilnic obosită de la serviciu, abia de mai puteam să mă arunc pe canapea. Gândiți-vă numai ce chef aș fi avut să gătesc ceva delicios pentru logodnicul meu după o astfel de zi.
Într-una dintre acele seri, cum am intrat pe ușa casei, l-am auzit pe soțul meu la telefon. Tocmai începuse conversația:
Sim, mãe, olá sim não, ainda não comi! Acabou de chegar, vai cozinhar qualquer coisa quando lhe apetecer. Sim, claro que tenho fome, só tomei o pequeno-almoço hoje. Fome não mata, mãe, posso aguentar. Então… convidaste-me para entrar?
A supărarea mea era atât de puternică încât nici cuvinte nu am găsit să adaug la discuție. Stăteam acolo cu pumnii strânși, fără să zic nimic. Apoi, când el termină conversația, se întoarse spre mine zâmbind inocent și, aproape sărind de bucurie, spuse: “A mãe convidou-nos para jantar. Începu să înșire tot felul de mâncăruri pe care mama lui le prepară la cină din când în când. Mi-era cât pe ce să-i spun tot ce-mi stătea pe limbă despre soacra mea, iar pentru desert, aș fi avut un mic discurs despre De ce nu poți mânca înainte de te culca?. Dar M-am ridicat, m-am aranjat, am pus un strop de ruj și am plecat împreună la cină.
Cina aceea a fost, însă, picătura care a umplut paharul și, în cele din urmă, ne-am despărțit. Acum sunt căsătorită a doua oară. Amândoi lucrăm din greu și ajungem epuizați acasă. De aceea, gătim pe rând: azi eu, mâine el. Datorită acestui aranjament, pacea și liniștea s-au așezat, în sfârșit, între pereții casei noastre.
Acum povestirea adaptată pentru cultura portugheză:
Recordo-me como se fosse há decadas a minha sogra era uma verdadeira senhora. Na verdade, poderia terminar a história apenas com essas palavras, já que toda a minha dor está contida nelas. Mas continuo, para clareza. Anos atrás, chegava todos os dias cansada do trabalho, e mal conseguia sentar-me no sofá. Imaginem o quanto, nesses momentos, me apetecia cozinhar algo para o meu noivo.
Numa dessas noites, assim que entrei em casa, ouvi o meu marido ao telefone. A conversa estava a começar:
Sim, mãe, olá sim não, ainda não jantei! Ela acabou de chegar, há de cozinhar alguma coisa quando lhe apetecer. Sim, claro que tenho fome, só tomei o pequeno-almoço hoje. Passar fome não mata, mãe, eu aguento. Então convidas-me para entrar?
Estava tão magoada, que nem consegui dizer uma palavra durante aquela chamada. Fiquei ali, de punhos fechados, a ouvir. Depois, quando desligou, virou-se para mim com um sorriso inocente e, quase a saltitar, disse: A mãe convidou-nos para jantar! e começou a descrever todos os pratos que ela fazia de vez em quando ao jantar. Quis dizer-lhe tudo o que pensava da minha sogra e, como sobremesa, teria um monólogo sobre Porque não podes comer antes de te deitares?. Mas preparei-me, maquilhei-me e lá fomos nós jantar.
Aquela noite foi a gota final, e acabámos por nos separar. Hoje estou casada pela segunda vez. Ambos trabalhamos muito e chegamos a casa exaustos, por isso agora cozinhamos alternadamente: um dia eu, no outro dia ele. Talvez seja por isso que a paz e a harmonia finalmente reinam na nossa casa.
